Urzica
Aurel Baranga
Cunoscut ilustrator al din perioada interbelică, Eugen Taru a colaborat, începând din 1930, la principalele publicații ale vremii cu desene, caricaturi și portrete șarjă.
Începând cu instaurarea regimului comunist, acesta și-a continuat activitatea, publicând desene în ziarele „Tânărul muncitor”, Scînteia tineretului, Scânteia, România Liberă și având o colaborare permanentă cu revista de satiră și umor Urzica.
sursa: Galeriile Cismigiu
[Eugen Starck]
- 22 aprilie 1913, Craiova – 1991, Bucureşti
Studii: Institutul de Arhitectură Bucureşti (1936)
Format în creuzetul umorului oltenesc, din care şi-au desprins linia zimţată a satirei grafice un Petrescu-Găină, Drăgulescu-Drag sau Jean Negulescu, Eugen Taru s-a repezit încă din adolescenţă să asedieze simezele, la nici 14 ani fiind prezent în cadrul Expoziţiei pictorilor craioveni din 1927. Această precoce infiltrare în mediul artistic va prinde contur odată cu mutarea artistului în Bucureşti unde devine student al Facultăţii de Arhitectură şi totodată caricaturist de presă. La 18 ani era deja caricaturist la cel mai mare cotidian al României interbelice, şi publica un album de lux ce cuprindea figurile participanţilor la ce-a de-a 27 conferinţă interparlamentară. Începe să colaboreze cu revistele vremii, lucrează şi într-un birou de arhitectură, dar marele salt îl va face după 23 august 1944 când este asimilat de falanga artistico-proletară a propagandei comuniste. Publică constant caricaturi şi ilustraţii în ziarele « Tânărul muncitor », « Scânteia tineretului », « România liberă », portrete de scriitori în « Gazeta literară », iar din 1949 devine unul dintre peniţele virulente ale revistei « Urzica ». La începutul anilor 50 renunţă definitiv la arhitectură şi se ocupă în exclusivitate de grafică (caricatură şi ilustraţie de carte).
Eugen Taru a făcut parte din pleiada de aur plumbuit a caricaturii româneşti – Nell Cobar, Matty, Mihail D. Gion, Fred Ghenădescu – spirite chimice formate în anii intebelici, asimilaţi cu sau fără voia lor abjectului decor comunist, dar care au avut acea forţă de gheizer să străpungă butaforia fericirii ideologice, lăsând deoparte accentul maladiv proletcultist când exista oportunitatea unei alegorii liber exprimate.
Ilustraţia de carte pentru copii i-a oferit şansa lui Eugen Taru să gângurească savant despre ipoteze dinamice, capcane, tropote – mişcari răsunătoare ca un gong. Personajele lui Eugen Taru sunt masive, creionat concret, cu umbra vizibilă cu tot, decorurile aproape absente, dar ce le face măiastre este atitudinea, poziţia vie în pagină, expresia ce scutură emoţii, ce are rol de ciucur ce sună clopoţelul atragerii privirii.
