Urzica
Aurel Baranga
Putea fi un intelectual veritabil, a ales sa fie bufon, valet si sluga. Era prea inteligent pentru a fi fanatic, dar si prea fanatic pentru a-l socoti inteligent.
A debutat cu versuri la „Bilete de papagal”, a fost unul dintre editorii revistei de avangarda „Alge”. A studiat medicina. A intrat in PCdR in anii razboiului. Evreu fiind, riscul era ridicat la patrat. Dupa 23 august 1944, devine un stalinist inversunat, o trompeta virulenta a unui inspaimantator dogmatism.
Credea? Poate, asemeni amicului sau Jules Perahim. Mima credinta? Posibil, asemeni unui Petru Dumitriu. A scris versurile primului imn al RPR („Zdrobite catuse”), impreuna cu sinistrul N. Moraru a pus bazele „noii dramaturgii” in piesa „Pentru fericirea poporului”. A condus revista „Urzica” pana cand s-a stins din viata in 1979. Comediile sale erau fals non-conformiste. Orice eroare era in final „corectata” prin interventia secretarului organizatiei de baza. Horia Lovinescu a exceleat in drama luptei dintre „reactiune” si „progres”.
Aurel Baranga in satira cu voie de la stapanire. Intre 1969 si 1974, a fost membru al CC al PCR. In plin dezmat antisemit al gruparii condusa de Eugen Barbu, era amic cu autorul „Gropii”. Mancau, beau, barfeau impreuna. Cu prima nevasta, de origine franceza, l-a avut pe Barbu (Harry), absolvent de IATC, ajuns in Anglia si devenit redactor la sectia romana de la BBC. Apoi, i-a „suflat-o” pe Marcela Rusu demnitarului Al. B. Familia Ceausescu, intodeauna interesata in intrigi de alcov, a fost incantata, mai ales ca Barladeanu indraznise sa conteste omniscienta „Tovarasei”. Piesa „Viata unei femei”, cu Marcela Rusu in rolul principal, era un fel de „Puterea si adevarul”, o justificare pastelata a sistemului prin elogierea „cadrelor sanatoase”. Voia sa scrie, impreuna cu amicul sau Mihnea Gheorghiu, o biografie a Carmaciului. Nu avea scrupule, doar interese. Castiga enorm, traia pe picior mare. A fost comediograful en titre intr-o era a mincunii, a imposturii si lichelismului. A scris o carte intitulata „Tipuri si tertipuri”. Vorbea, in fond, despre sine…
Fabula sentimentelor
În pădure,
La un bal,
O vulpe șatenă,
Mondenă,
Apăru gătită
Într-o rochie de seară,
Extraordinară,
La gît cu o femeie, răsucită,
Ca un fular, ca un șal …
Asistența, derutată,
Încremeni, intimidată.
Doar un șacal o întrebă direct:
” ― Cum ai decăzut în asemenea hal,
Cum ai fost în stare,
Pentru un capriciu,
De modă trecătoare,
Să comiți un asasinat,
Atît de abject? …
Asta nu mai e modă,
E viciu!”
MORALA
Blîndeței?
A milei?
A urii?
Nu căutați fiara
În desișul pădurii!
